magazin de vorbe

ma gandeam asa sa deschid un magazin. de vorbe. unde sa stau si sa impart la oameni. vorbe. de bine. degeaba. cred ca ar functiona. mie unu' mi'ar placea oricum

pseudo-certitudini

 altă dimineaţă 
 aceeaşi încăpere 
 înăuntru nimeni 
 si'n jur doar repere 
  
 seară de dat'asta 
 fără destinaţii 
 si'nvârtind aiurea 
 numai respiraţii 

apelativ humanitar

mai dragilor, astia de cititi. zic. nu stiu io exact toate nebunelile astea ale blogului, setari, chestii, nebunii. acuma am vazut din intamplare ceva reactii pe la niste nush ce butoane...aoleu ce complicata e tehnologia asta cateodata. nu as putea sa scriu scrisori? uau...ce frumos ar fi. sa ca...ce apelez io intr'un mod umanitaresc: ca sa pot sa vad io ce si cum, cand, in ce fel, cat, de ce, pana cand, unde, incotro, cat de departe, cat de repede, incet, rar, balauriticeste si pelicaneste.


si acum, serios vorbind...daca vi se pare ca lipseste ceva, sau ceva e prea mult, sau...da daa...asta era, sau...spuneti'mi. va rog. mult. zic. asta, va rog. of, iar nu sunt serios. acum pe bune, astept. si mai cu curaj, ca n'am mancat pe nimeni. sincer....nu'mi place carnea de om....de fapt ma gandesc sa devin vegetarian :)


deci? ne vedem la universitate la ceas, vinerea viitoare? as bea o timisoreana....
aidi ceau


aa, da daaa...reactiile...pfiu

pelicani mecanici

plecati intr'o calatorie, stateam cu un coleg in camera. si el era nemultumit. lumina era prea puternica. muzica pe care o auzeam numai eu, nu era de calitate. paturile pe care se spijineau izoprenele (straturile alea de spuma inchegata sub furie si spaima) erau inclinate. podeaua din camera fierbea. ieseau parca aburi stravezii. vecinii de la camera alaturata faceau atat de multa liniste, incat nu mai puteam sa vorbim de atata galagie. peretii din fata si din spatele mesei rotunde, din mijlocul camerei incepusera sa tremure. plangeau cu lacrimi de vopsea transparenta. pana cand am putut sa vedem vecinii. vantul care adia afara avea solzi si ne zgaria pe fata cand am iesit din camera care de fapt se dizolvaze. ne'am indreptat catre o alta destinatie, unde ne asteptau oameni in aeroport cu gheare si ciocuri. zborul pe pelicanii mecanici parca l'a mai multumit pe coleg. dar era in continuare nemultumit. am ajuns in alta camera, tot de hotel. tavanul nu mai sangera. curios este ca am nimerit din prima codul de la intrare, o usa foarte cumsecade, care ne'a permis accesul. podeaua aici era lata, moale. in unele locuri crestea par. colegul era de'a dreptul fascinat. parca zarisem un zambet in coltul ochiului. pana sa se aplece colegul, pata paroasa a disparut. of, in sfarsit ceva care il fascina pe colegul...apoi am stat de vorba, am discutat mult, de ce visam, ce ne dorim, de ce plangeau peretii dincolo? colegul era vizibil fericit de lumina de afara. aceeasi masa rotunda din mijlocul camerei ne zambea obraznic. podeaua acum lucea. colegul inca nemultumit. lumea parca se transformase intentionat in predispozitii indiferente. mediul inconjurator era meschinizat. indiferenta isi infigea coltii in gaturile noastre. furia musca din gambele mele. delasarea era deja implantata in creierul colegului printr'un tub murdar de plastic, infipt in partea antero-superioara a cefei. armura de solzi pe care o luasem cu mine in caz de coliziune deja nu mai facea fata. si eu eram nemultumit. colegul era deja in apogeul nemultumirii. m'am dus pana la baie sa ma spal pe fata. m'am uitat apoi in oglinda. eram colegul. brusc, m'am trezit din somn. nu mai eram colegul cel nemultumit. m'am bucurat tare cand am realizat ca de fapt sunt din nou eu, multumit. 

am uitat sa va zic ce am vazut in camere, in ordine: crocodili hiperbolici, vrabii asuprite, vaci hidraulice, gandaci amorezati, muste lustruite si porumbei presati. 

voi cate furnici contorsionate numarati in fiecare seara inainte de culcare?