cand eram mai mic, prin scoala generala, traia bunica'mea, si mama ma lasa la tara, in vacanta de vara. si de fiecare data cand veneau vinerea (mama cu taica'miu), eram cel mai fericit. apoi, cand venea duminica si trebuiau sa plece, cadea ceru' pe mine. imi ziceau ca vin din nou urmatoarea saptamana, si stateam sa numar zilele ca pe secundele scurse cand esti de cealalta parte a usii de la toaleta, cand trebuie sa mergi neaparat. cateodata se intampla de nu puteau sa vina, si ma suparam tare tare. cand plecau duminica, plangeam intr'un mod constant si sistematic, cu lacrimi de balaur, de o terminam pe mama, care si ea pleca plangand. o perioada indelungata de timp am tot practicat atitudinea asta, pana am inteles ca de fapt ei pleaca, vin, io imi vad de ale mele, ma simt bine si'mi vad de pescuit. eram fericit apoi cand mai veneau din cand in cand. dupa un timp, ceva mai mult, ce'i drept, roata s'a intors, si eu sunt cel care pleaca si vine. rational vorbind, eu stiu ca mama e acolo, si ea stie ca io sunt acolo. si e de ajuns cumva.
