io de regulă sunt un om tolerant. vreau să cred că sunt și ușor 'bine-crescut'. problema stă în următorul fel: dacă întîmplător stau lângă cineva care mă scuzați, pute, atunci o să mă mut mai intr'o parte. nu e nici o supărare. numa' că s'ar putea să se vadă o oarecare grimasă la mine pe ochi, un oarecare rât infantil ieșit de sub limbă, o unghie ridicată pe spinare. dar în definitiv fiecare pute cum vrea, nu'i asta treaba mea.
totuși, că de fapt de aici începe treaba serioasă, acum ceva timp niște oameni dintr'o conducere s'au gîndit să ne amestece prin departament, asta după ce chipurile ne'am unit cu alt departament. în fine, probabil că în nedumeririle lor o exista vreun sens în toată risipa asta de evenimente absolut, dar absolut inutile. mai știți și voi că dacă vezi un om pe culoar timp de 3 ani de zile n'ai să știi despre el cât vei ști în 3 zile, asta după ce împarți același metraj cubic de aer refulat și reciclat.
unul dintre colegii despre care încerc să mă gândesc cum aș putea să mă respir direct de afară, este la 3.546 m de mine. nu pot să știu cu certitudine unde anume își ține dânsul hainele, sau ce face cu ele, pentru că.....au un miros. un miros...pe care îmi e al dracului de greu să îl descriu. să zic...poate naftalină? păi aia miroase frumos. în plus, dacă stai 30 de minute în fiecare zi afară în vânt (că aici oricum e vânt mai mereu)....se duce pulii de suflet de miros, și nu mai aduce cu nici măcar un vierme de molie de naftalină ce a existat în pleistocen.
dacă miros a încăpere neaerisită...la fel, cumva iese naibilor mirosu' ăla d'acolo. ei bine....ăsta nu iese. e un miros greu, de morgă. n'am fost niciodată intr'o morgă da'mi imaginez că pe lângă formol, răcoare și lumina de neon, ăsta trebuie să fie mirosu'.
ca în 'pavilionul cancerosilor', biroul e la capătul culoarului. pe măsură ce avansezi și te înfunzi, simți cum hainele ți se apropie puțin de corp, iar plămânii încep să bată mai repede din inimă. când intri, stomacul e făcut deja ghem, ai vomita, da' e inutil că nu scapi de el. îmi amintesc cum descria un polonez închis la auschwitz cum gazau nemții oamenii. îi închideau în încăperi, ăștia se strângeau și împingeau în mijlocul incaparii, iar când deschideau buncarele peste câteva zile, defuncții erau în picioare. lipiți unii de alții, vineți, umflați, cu pielea bășicata, reci și țepeni. mirosul de putred, umed, mucegai, și sulf, funingine și clor ma reprogamează de cate ori intru in birou..
florile'mi din birou încă trăiesc...problema e cu mine....io cât mă mai suport aici?
