citand din clasici, nu stiu altii cum sunt, dar eu nu sunt asa. nu am avut acest cult al facutului de cadouri pentru mine. mi'am dorit si in continuare imi doresc multe, dar le iau usurel usurel. totusi, niciodata nu m'am intrebat "catalin, ce vrei de ziua ta?". ei bine, am facut asta acum ceva timp. vreo trei saptamani sa fie. raspunul l'am gasit in cateva milisecunde, si am purces in a cauta unde sa ma plimb. initial mi'a venit in cap berlin, dar n'am reusit sa gasesc nimic la un pret cat de cat bun. imi place sa calatoresc cu trenul. v'am zis? daaa, imi plac la nebunie trenurile. cred ca se trage de pe la niste filme vazute intr'o viata anterioara. sau prin vise. nu stiu exact.
in fine, dupa ce n'am avut succes cu trenurile, am trecut la avioane. probabil ca daca nici acolo nu reuseam, mergeam catre vapoare, submarine, deltaplane sau mai stiu si eu ce nori calatori. tot ce povestesc acum s'a intamplat cred in maxim 15 minute. zboruri din amsterdam nu am gasit, am gautat din rotterdam, am gasit intr'un final din eindhoven. mi'am zis, gata. unde plecam? am luat toate destinatiile disponibile la rand, si am sfarsit la madrid. l'am gasit. gata. plec. mi'am luat biletul, si am asteptat cumintel sa'mi vina randul la coada asta numita viata, sa ajung la casa aia de bilete unde iti arati dorintele, ei apasa pe un buton, tu sari in poarta galactica, si in secunda doi incepi sa dai din coada. cum, nu ai una? iti creste instant!
buuun, acum stam si asteptam. urasc sa astept. motiv pentru care mi'am gasit intreprinderi pe care sa le dezasamblez intre timp. era intr'o joi cand am iesit afara intr'un barulet. si dupa ce am gustat niste tipuri de bere am decis voit fortat ca mai trebuie sa ajung si la munci vineri. nimic spectaculos in asta. vineri, de asemenea am incercat alte tipuri de bere. oaresice vin. clasic, timpul zboara. eu nu stiu de unde atata aerodinamicitate intr'o chestie atat de complexa. m'am trezit sambata de dimineata la 10 si ceva, gandindu'ma ca mai am atat de mult timp pana trebuie sa plec. nu, nu mai aveam. trenul era la 11 fara 10. evident l'am pierdut. l'am luat pe urmatorul, am ajuns in aeroport. eu cu un prieten. ma simteam ca un copil cand parintele il duce in cel mai tare magazin de jucarii, si ii spune: "te astept la casa, ia ce vrei". tipam dar nu ma auzea nimeni, eu plecam.
imi place de regula sa stiu cate ceva despre unde urmeaza sa ajung, o harta, un ceva, cat de mic. si doar atat. nu mare, ca nu'mi trebuie. nu aveam nimic. am ajuns in madrid dupa ce'am strabatut autostrada pasareasca. (in prima poza daca va uitati cu atentie e un avion undeva sub noi, am renuntat apoi sa le mai prind, erau prea multe si nu am vrut sa se incaiere vulturii aia hidraulici). dupa ce'am ratat niste autobuze pe care oricum nu le gasisem, ne'am trezit uitandu'ne ca boii la un automat de bilete care nu vroia nici in ruptul capului sa ne dea hartia magnetizata a cartitei ce ruleaza prin cai numai de ea stiuta.
am ajuns, in sfarsit. 8 si ceva ceasul parca. am iesit burta bestiei. cald. soare. cer senin. agitatie. lume. sentimentul ala pe care il ai cand toate simturile iti sunt violate. imbuibate de nou, placut, moale si catifelat. ai vrea sa te rupi in mii de parti, si fiecare sa adulmece si asimileze tot. am inceput sa ne plimbam de bezmetici, stanga, inainte, inapoi, ne'am si trezit in acelasi loc. fara destinatie, doar umple'ti toate cutiile simturilor insetate. dupa putin timp m'am trezit holbandu'ma la o fatuca ce canta incredibil. am incercat si eu. i'am spus, mai bine canta ea pentru ca face mai multi bani ca mine. sangria. daa..sangria.
intamplator a fost noaptea alba. a doua zi la stirile de prin metrou am vazut: 700,000 oameni pe strazi. cred ca i'am cunoscut pe toti. hai sa mancam. unde? vedem. si am tot vazut pret de ceva strazi, multa buluceala, oameni care zambeau tot timpul. calzi. extrem de prietenosi. am sfarsit intr'o bodega de cartier, unde piciorul porcului intepenit in suruburi ne zambea gales. ceva de prin specialitatile casei avea tentacule si ventuze. mov. eu am o problema sa mananc "chestii" care fie arata dubios, fie miros suspect. nu as vrea clipeasca atunci cand o alerg prin farfurie cu furculita. am trecut pe chestii mai serioase, si am baut.
am incercat sa deslusim tainele bauturii aleia de curge prin venele lor, eu unul nu am reusit. am ajuns intr'o pietisoara plina de copii. am stat si am cascat gurile si ochit tot ce misca. nu mai aveam priviri de aruncat la un moment dat. am apelat la cele de rezerva. le'am terminat si pe alea. tot timpul asta eram parca o holograma intr'un loc pe care l'am construit bucatica cu bucatica muuuult timp. parca cineva imi citise gandurile, dorintele, si apoi le'a transpus in ceva. iar mai apoi, mi'a dat un sut si am aterizat acolo. peste ceva timp am aterizat pe un bulevard destul de mare, cu iarba in mijloc. am scos izoprenul si m'am intins. si m'am uitat la cer, se vedeau stelele. la lumea din jur. intr'un mod constant ni se adresau fie priviri, fie zambete, fie cate ceva. simteam de pretutindeni magnetism.
am hotarat la un moment dat ca poate ar fi bine (de fapt nu noi, amestecul asta de apa, calciu, glucide, lipide, sentimente, personalitate, cornee, nervi si bicepsi) sa ne odihnim. hai sa vedem pe unde. in drumul catre un loc cu iarba (eu unul nu am vrut nici un hotel, am vrut doar izopren. asta e o poveste mai lunga, o sa o povestesc eu in curand) am intalnit tot felul de lumi. calde, in cutii de carton, pe trotuar, pe scaune, in piete, la geamuri, motorizate si cu aripi. am gasit un fel de gradini pe un fel de deal. cam lumina. io as fi stat acolo. pretenu' zice "uite acolo, mai intuneric!". de parca mie intuneric imi trebuia. dar a stiut omul ce a stiut. pentru ca m'am trezit la un moment dat in niste zgomote marisoare facute de niste lumi aproape de campurile mele vizuale si visatoare.
eram in pantaloni scurti, si un polar pe mine. e cald, ce naiba. pe la 4 jumate cand ne'am asezat tacticosi izoprenele evitand ceea ce era sa vedem abia a doua zi dimineata (e printr'o poza) era chiar bine afara. pe la 7 si ceva am simtit ca nu imi mai place nasul pe care il am, asa ca o sa cioplesc altul. gheata e deja formata. m'am trezit eu la un moment dat si mi'am luat pantalonii lungi, si foita de ploaie. da musca din toate extremitatile mele. un caine. un balaur cu 100 de capete sufland numai aer rece. nu imi luasem sacul de dormit la mine. ma tot certam cu el, dar el avand 100 de capete si eu unul singur....clar m'a invins. pe prieten la fel. pana in 8 admiram deja oamenii alergand pe strada, ne burzuluiam unul la altul bombanind cum e posibil sa nu iti iei sacul de dormit? si de ce nu e soare? chiar cand am deschis ochii imi amintesc spunandu'i: "nu se poate, e innorat!" nu era, doar ca soarele era de cealalta parte a blocurilor.
radarul cranian m'a ghidat inapoi catre centru. dupa ce am baut o cafea la star bucks, am discutat prin miscari lente si sprancene incruntate, ochi mici si nervosi. cuvintele erau ciopartite, vocea era ciuntita si pentru fiecare pas facut meritam un premiu. am pornit apoi catre un parc. magnific! m'a lasat fara cuvinte. ne'am intins pe iarba la soare. pret de vreo 2 ore si ceva, m'am transformat intr'un sarpe lenes. soarele ma mangaia pe fata, putintel vant isi facea loc prin nari. pe la vreo 1 si ceva ascultam cum o fanfara incanta audienta cu niste sunete incredibile. eram parca reanimati.
dupa ce ne'am perindat printr'un internet cafe, unde am aflat ca exista si meseria de "a sta pe craca" am pornit iarasi la explorat. am cautat un internet pentru ca trebuia sa ne printam iarasi boarding-pass'urile pentru ca eu le'am printat fata verso, negandindu'ma ca or sa ni le rupa. am tot explorat pe toti si toate, in toate felurile pana ne'a prins seara din urma si ne'a gasit in acelasi loc unde mancaseram si pe la pranz. sublim. poate ca suna copilareste si putin retardic, dar nu cred ca se compara nimic cu a sta si a'ti hrani simturile si flora stomacala cu exact ceea ce cauti si mai apoi gasesti. din nou, restul sunt detalii.
am stat cred cateva vieti acolo, nu de sambata seara pana duminica noaptea. ultimul metrou pleca pe la 1 si ceva noaptea. a doua zi trebuia sa mergem la munci. obositi era parca prea putin spus. pe la catre 11 trecute de fix parca, am pornit'o catre aeroport. ne'am instalat confortabil pe izopren langa un perete si ma uitam la geamul de deasupra ce fac oamenii in aeroport. nu puteam sa dorm. doar un catalin era in aeroport. restul de 999,000 erau dincolo. nu au mai plecat nici pana in ziua de azi. tot acolo au ramas. cum am alergat dupa avion, cum n'am apucat sa beau cutia de bere, cum am calcat in strachini si am evitat ceea ce de fapt am primit oricum, cate cozi mi'au crescut si de cate ori am batut din aripi sunt detalii oricum.
aoleu cat am scris, sper sa nu cititi tot, mai sariti ca oricum, ce'am scris aici sunt simple aberatii. ce'am simtit de fapt cred ca nu pot sa exprim decat prin ochi si parul de pe ceafa. am o vaga senzatie ca acest oras este de fapt buenos aires'ul europei. de fapt, sunt aproape sigur ca asa e. sper sa ajung acolo, si sper sa nu las cateva miliarde de catalini si pe acolo, pentru ca e clar, ma vor convinge sa raman acolo. pana o sa ajung acolo, mai cultiv niste par pe ceafa si mai cresc vreo cateva perechi de ochi. sa fiu pregatit. n'am zis nimic de flora si de fauna. de fapt...n'am zis nimic de nimic. totul imi curge prin vene. ar trebui sa fac o gaurica mica intr'un deget, sa scot o picatura, iar voi sa va uitati sub microscop la ea.
in incheiere, daca tot ati ajuns pana aici: se zice ca o poza face cat o mie de cuvinte. o mie de poze nu fac nici pe departe cat un clipit, un respirat si un fior. atat..
